Sarbatorile in Maramuresul profund m-au propulsat intr-o lume pe care o credeam de mult apusa. Pentru mine a fost o lectie de viata. Spre iesirea din Dragomiresti, pe o ulita intesata de case vechi parasite din lemn, dupa un urcus pe un drum de tara pietruit, undeva, pe un deal o casa veche, salvata de la distrugere, m-a propulsat in alte vremuri. Casa, peisajul si apoi oamenii…oameni simpli care mai stiu a trai. Oameni peste care geutatile curg in rafale si cu toate astea bucuria nu i-a parasit. Un contrast izbitor intre noi orasenii care visam la fel si fel de agoniseli stupide si inutile si ei tarani autentici care vor doar sa “fie”, un contrast imens intre “a fi” si “trai”. Cu cita bucurie ne-au omenit, cita emotie si cita traire intensa, iar noi orasenii ca niste stafii printre ei, primind sfiosi darul lor.
O batrina- tanti Ileana- care tine in friu o familie numeroasa cu copii, nepoti, veri, cumnati, gineri etc. pe care stia cind sa-i porneasca la cint, cind sa-i scoale pentru joc, cind sa-i infrineze, cind sa-i puna la treaba… iar pentru noi o minune acea ASCULTARE deplina a familiei ei. O batrina micuta de 1,4m, cu ochii albastri, vii, de o vitalitate greu de acceptat pentru virsta ei de peste 80 de ani, un bot de femeie care da tonul colindelor, care se bucura sincer, care gusta horinca si care mustra daca e cazul.
This slideshow requires JavaScript.
Maramuresenii imbracati in portul lor par coborati din neam de voievozi si dincolo de ei din zone ancestrale, mindri si demni asemeni dacilor liberi. Isi poarta straiele tesute de mina, cusute cu migala si dragoste, constienti de bogatia lor stramoseasca si de valoarea pe care-o transmit.
La ei si colindul e un “altceva”, acelasi colind stiut de noi toti dar cintat altfel, cintat de femei lalait , cu un ritm foarte lent in timpul strofelor, ca o orizontala serpuita alene, ce pare ca te poarta pe dealurile si muntii molcomi din jur si apoi un “La multi ani, multi ani cu bine!” tunat de barbati ca o vertical masiva ce vrea sa te impaminteneasca brusc.
Ritmul vietii de acolo este altul, ai spune ca ai timp pentru toate, un ritm molcom, dulce ce te duce in visare dar presarat citeodata cu cite o intimplare care varsa timpul prezent peste tine. Exista acolo un alt mers, o alta lege a firii, o alta vietuire, mai exista inca acolo oameni pentru care “a fi” este indeajuns si deplin.
Noi oraseni sintem rupti de adevar, traim intr-o lume paralela o viata care ne traieste pe noi.
Daca ajungeti in Maramures, dincolo de spoiala care i-a cuprins si pe ei, dincolo de casele cu etaj in culori preluate din telenovele si de invazia plasticurilor, veti descoperi o alta lume, parca o intoarce la ancestral, o lectie de bucurie intensa si sincera.
Pe malul Oltetului, intr-o ambianta de vis, in mijlocul naturii ne priveste ochiul negru al unei pesteri in care a fiintat odinioara insusi Zamolxis, Zeul-Om atat de iubit de daci. Numita printre altele, pestera lui Zamolxis, Pestera lui Pahomie sau Pestera Polovragi, formatiunea carstica din muntii Olteniei ascunde taine nebanuite.
Conform legendelor, Zamolxis era detinator al unor puteri uluitoare, fiind capabil sa-si schimbe dupa dorinta infatisarea din tanar in batran. Prin pestera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra in adancuri pentru a iesi peste munti la cetatea Sarmizegetusei. Cand speologii au cercetat pestera in premiera, acum circa 100 de ani, au fost uluiti sa descopere urme de picioare umane incaltate, vechi de 2.000 de ani, fara indoiala urme de daci.
Zvonurile despre comorile dacice ascunse in Polovragi au atras sumedenie de rauvoitori si aventurieri lacomi. Toti acestia au avut parte de morti tragice in incercarile lor nesabuite de a tulbura linistea locului. Se spune ca blestemul lui Zamolxis inca vegheaza locul. Stau marturie zecile de cazuri, povestite in popor, despre ciobani carora le-au disparut oile, vacari care au ramas fara vacile din fata ochilor, nuntasi carora le disparea de pe mese bautura si mancarea – lasandu-i muti de spaima si bolnavi de nebunie.
Entuziastii fenomenelor paranormale numesc zona “Triunghiul Bermudelor din Oltenia”. O intamplare demna de retinut este acea care vizeaza cunoscutul obicei al lui Tudor Valdimirescu de a reveni pentru rugaciune in preajma zidurilor Manastirii Polovragi. O iscalitura a sa ramasa in manastire se adauga variantei neoficiale in care o sosie a sa ar fi fost ucisa de eteristi, pe cand Domnul Tudor, un initiat al vremii, a ramas in manastire pentru a trai deghizat in calugar pana la sfarsitul vietii.
This slideshow requires JavaScript.
O alta legenda spune ca Zamolxe, stalactitele si stalagmitele sunt formate din lacrimile lui, dupa cucerirea Daciei. Aceasta legenda porneste si de la faptul ca pe platoul de deaspura pesterii s-a descoperit o cetate dacica. Legenda spune ca exista un blestem al pesterii care ii impiedica pe cautatorii de comori sa avanseze in interiorul acesteia.
Se mai spune si ca uneori se vad lumini din pestera ca si cum aceasta ar fi luat foc, dar ca in momentul in care oamenii ajungeau acolo nu gaseau nimic ars. Alte parti impresionante din pestera sunt Sala divina si Bolta insangerata, nume primit datorita culorii rosii a peretilor. O alta curiozitate o reprezinta pielea de leopard de pe pereti. Aceste formatiuni se intalnesc doar in aceasta pestera.
Pestera lui Zamolxe (despre care se crede ca razbate dincolo de munte, in Ardeal), numita asa din vechime si consemnata in literatura de calatorie a unor scriitori din secolul al XIX-lea, precum Grigore Alexandrescu (1842) si Alexandru Vlahuta (1901). Deasupra pesterii se gasesc ruinele vechii cetati Arcinna, trecuta pe harta lui Ptolomeu, vestitul geograf al Antichitatii, legatura intre pestera si cetate facandu-se printr-o galerie secreta. Se mai spune ca omul-zeu Zamolxis trecea prin galeriile secrete direct la Sarmisegetuza. Conform legendelor, Zamolxis era detinator al unor puteri uluitoare , fiind capabil sa-si schimbe dupa dorinta infatisarea din tanar in batran. Prin pestera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra in adancuri pentru a iesi peste munti la cetatea Sarmizegetusei. Cand speologii au cercetat pestera in premiera, acum circa 100 de ani, au fost uluiti sa descopere urme de picioare umane incaltate, vechi de 2.000 de ani, fara indoiala urme de daci. Sau altceva?!
Vizitand pestera, se ajunge in fata Tronului lui Zamolxe, unde se spune ca a stat Marele Vraci. Legendele locului povestesc despre starea de bine pe care o simt cei mai multi dintre vizitatori, dar si despre cei pe care pestera ii respinge. Urmeaza apoi locul unde calugarul Pahomie, care a salasuit in pestera prin secolul al XIX-lea, a trasat cu fum de luminare chipul intunecat al Mortii. Mai sunt si alte minuni, chipuri de daci, animale mitologice, iar din tavan „Lacrimile lui Zamolxis” continua sa cada. Desigur, trebuie mentionata tentatia permanenta la care pestera ii supune pe cautatorii de comori, in cautarea tezaurelor dacice. De multe ori, ghizii au gasit sparte portile metalice de la intrare. “Turisti” cu detectoare de metal s-au facut pierduti prin galeriile neelectrificate. Si nu s-au mai intors! Se spune ca blestemul lui Zamolxis pazeste comorile dacice ascunse aici… Si locul nu este singular… Despre blestemele care se abat asupra celor care gasesc comori, se stie…. Dar cum “actioneaza” blestemul in contextul acesta? Inca nimeni nu poate spune!
Legende locale spun ca in zona ar fi trait jidovii, oameni preistorici, uriasii din BIBLIE, care stateau cu un picior pe un munte si cu celalat pe altul si se spalau in apa Oltetului. Un loc, aflat pe versantul muntelui, deasupra pesterii, poarta numele de “Oborul Jidovilor”. Tot aici se crede ca veneau oamenii preistorici si isi pasteau oile.
Entuziastii fenomenelor paranormale numesc zona“Triunghiul Bermudelor din Oltenia”. Lucrurile petrecute aici de-a lungul timpului sunt cel putin ciudate: disparitii de vite de sub chiar privirea vacarilor lor, de oi sub ochii ciobanilor sau, la un ospat de nunta, cand mancarea si bautura s-a volatilizat de pe mese, innebunind pur si simplu, nuntasii…
Denumirea localitatii, toponimie romaneasca cu rezonanta particulara, a dat nastere la multe interpretari. Unii au pus-o in legatura cu o planta numita povraga sau polovraga, folosita ca medicament; altii au derivat-o de la un cuvant grecesc compus, care ar insemna mult stancoasa (Ghenadie Enaceanu); sau de la cuvintele slave indicand o jumatate de vale cu maluri rapoase (Iorgu Iordan); iar altii au vazut in ea o vale diabolica sau o campie vrajita (Aurelian Sacerdoteanu). Cu toate acestea n-ar fi exclus ca denumirea sa fie de origine geto-daca, cuprinzand in sine o criptograma nedescifrata inca, referitoare la credintele religioase si practicile medicale raspandite in viata stramosilor nostri. Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerand ca se trage din existenta unei campii “Poleo” unde se adunau vracii si initiatii dacilor… Ce stiau dacii si noi nu stim?! Greu de spus…
Practica geto-daca se va regasi in terapeutica isihasmului ortodox de mai tirziu, iar faptul ca, aici, pe plaiul Marelui Vraci, se inalta Manastirea Polovragi, cu bolnita sa, este semnificativ. Exista, de asemenea, in aceasta zona, un obicei traditional a carui origine este insasi geto-daca: vestita Nedee de la Polovragi (“din vremea dacilor”), tinuta mai intii pe Virful Nedeea, la cca 2111 m, la care participau geto-dacii de pe ambelii versanti ai Carpatilor. Ca multe alte datini si credinte, si aceasta Nedee a fost preluata de crestinism, astfel ca la 20 iulie, in fiecare an, se desfasoara aici, timp de o saptamana, vestitul Tirg de Sfintul Ilie. Aici, mai mult ca oriunde, s-au preluat traditii precrestine…
Cercetind zona, Nicolae Densusianu identifica aici cateva “dolmene” alcatuind “o intinsa necropola preistorica” si reconstituita grafic “Obeliscul de la Polovragi” – considerat unul din “monumentele preistorice ale Daciei”. Istoricul facea totodata referiri la locul numit “Oborul Jidovilor” (Uriasilor), comparabil cu “Masa Jidovilor” din Muntii Sebesului.
Cand ii privesti de departe – cam adusi din topor, cu hainele ca foile verzei, aruncate una peste alta, gata pentru orice anotimp – simti nevoia sa-i inveti cate ceva. Mereu crezi ca esti mai destept, cu bruma ta de carte adunata dupa anii de scoala.
De fapt, n-ar trebui sa uiti nici o clipa ca ei sunt mesterii pamantului, ai roadelor. Suflete dominate de dulceata venita din vii, din ponoare, din livezi, din umbletul cirezilor, al turmelor.
Ei sunt vrajitorii bucatelor, pe care nu-i baga nimeni in seama.
Ni se pare ca laptele, branza, pastrama, smantana, oul, painea, vinul, tuica, intr-un cuvant, toate cele ce dorim sa le punem pe masa sunt de la sine intelese.
De fapt nu-i asa!
Si daca vrei sa vezi toate astea si sa le intelegi vino la Centrul Expozitional D’ALE GURII si multe vei intelege.
Si de multe te vei bucura!
Centrul Expozitional D’ALE GURII se dechide joi, 24 noiembrie 2011, pe Esplana Oancea, in cartierul Tatarasi – Iasi.
Centrul Expozitional D’ALE GURII este un magazin cu produse traditionale: lapte, branza, pastrama, smantana, oua, paine, vin, tuica, realizate in comuna Ceplenita – Iasi.
O coincidenta este ca Sfinxul nostru are exact aceeasi inaltime cu cea a sfinxului egiptean de la Gizeh? Privirea sa este indreptata spre locul in care echinoxurile se deseneaza pe cer, iar conturul cel mai clar il dobandeste la 21 noiembrie, cand apune soarele.
Specialistii nostri se tem sa afirme cum a fost facut Sfinxul din Bucegi, de sfinxul din Egipt stim ca a fost facut de mana omului. Doar strainii, mereu strainii, cand vin pe aici si se minuneaza de frumusetea si vraja plaiurilor noastre, au curajul sa gandeasca mai departe.
This slideshow requires JavaScript.
Cercetatorul peruan Daniel Ruzo a venit in Bucegi in 1968 special ca sa vada Sfinxul din Bucegi. El a constatat ca Sfinxul seamana cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat intr-o stanca de pe podisul Marcahuasi din Peru.
Istoricul Nicolae Densusianu spunea ca egiptenii au plecat din Carpati, trecand prin Grecia, Asia Mica si Liban, pana pe malurile Nilului, ducand cu ei zestrea spirituala pelasga. Iata deci originea sfinxului egiptean, in opinia sa! Si chiar daca am admite ca Sfinxul nostru, impreuna cu Babele – stranii fapturi de piatra ce stau la taifas in apropierea Sfinxului – sunt doar opera naturii si nu creatia unor indepartati stramosi, inseamna ca natura si-a depasit limitele si s-a intrecut pe sine. Sunt, oare, Babele, niste altare ciclopice? Caci singura actiunea naturii pare sa nu le explice suficient forma. Nu stim daca asa au fost dintotdeauna, ori o mana de om a intervenit asupra lor, dandu-le infatisarea de azi.
Probabil ca la poalele Sfinxului se practicau ritualuri, era intrebata vointa zeilor ori se faceau initieri si sacrificii. Poate ca aici, mai mult ca in orice loc, nemurirea era la ea acasa. Dar Sfinxul din Bucegi nu este singurul de la noi din tara. Mai exista si un Sfinx banatean, “de la Toplet”, undeva, pe un mal al raului Cerna, apoi un Sfinx al Bratocei, in Muntii Ciucas, un altul in zona Carpatilor de Curbura, pe valea raului Teleajen.
Cind ma gindesc la Sarmisegetuza ma umplu de intristare. Cine a ajuns acolo stie despre ce vorbesc. O cetate dacica de o importanta foarte mare lasata intr-o degradare de neconceput.
Cand spui daci, spui Sarmizegetusa. Iar cand spui Sarmizegetusa, te gandesti la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cetatile Blidaru sau Costesti. Se vorbeste mai putin despre adevarata capitala a Daciei, Sarmizegetusa Regia (aflata la doar 40 km de Ulpia), creata in totalitate de populatia traitoare pe aceste meleaguri. Dacii nu au fost numai “cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Ei au fost in primul rand constructori desavirsiti, astronomi, siderurgisti, experti in strategie militara. Sarmizegetusa Regia nu este o singura cetate, ci un colos, alcatuit din sute de cetati, raspindite pe 5000 de kilometri patrati.
Grandioasa capitala a regatului dac – Sarmizegetusa Regia -, construita probabil la mijlocul sec. I a. Chr., cuprindea in perimetrul sau cetatea, zona sacra si asezarea civila. Referitor la cetatea Sarmizegetusa Regia, putem afirma ca zidurile ei, ridicate in tehnica “murus Dacicus”, inconjurau un mamelon aflat la 1000 de metri altitudine, respectand configuratia terenului. Dupa cucerire, romanii au reamenjat cetatea, marindu-i suprafata, fara a respecta insa traseul zidurilor dacice sau tehnica de constructie a acestora.
La cca. 100 m est de cetate, pe doua terase, se afla zona sacra, la care duce un drum pavat cu lespezi de calcar, calea de acces terminandu-se intr-o piateta. In acest spatiu au fost amplasate sanctuare de plan rectangular si circular, unele fiind construite din piatra de calcar, iar altele din andezit. Asezarea civila formata din cartierele de est si de vest, se intindea pe cateva zeci de terase, constituind cel mai amplu complex de locuire dacica documentat pana in prezent. Aici se aflau grupuri de locuinte, ateliere mestesugaresti, depozite, hambare, instalatii de captare si distribuire a apei potabile. Intr-una din aceste locuinte a fost descoperit celebrul vas ceramic cu stampila ” DECEBALUS PER SCORILO “. Dupa victoria asupra dacilor, in urma sangeroaselor razboaie din anii 101-102 si 105-106, romanii au cantonat temporar in cetate o garnizoana formata din detasamente ale Legiunii IV Flavia Felix. (http://romaniaesoterica.blogspot.com)
This slideshow requires JavaScript.
Este de remarcat asemanarea uimitoare dintre planurile sanctuarului mare rotund de la Sarmisegetuza cu cel de la Stonehenge, din Marea Britanie, care este atat de evidenta, incat creeaza impresia ca planurile au fost desenate de acelasi personaj. O constatare similara se poate face si in ceea ce priveste „soarele de andezit”, foarte asemanator cu cel al calendarului Maya. Dacii aveau astronomi foarte priceputi. Ei au facut masuratori pe stele, utilizand coordonate orare si nu orizontale cum procedau egiptenii. Precizia coordonatelor dacice se reflecta in aproximarea foarte exacta a tuturor evenimentelor.
Toate neamurile din jurul nostru au venit de undeva. Numai noi n-am venit de nicaieri. Herodot şi ceilalti istorici ai antichitatii ne-au gasit aici; frati cu stejarii şi brazii, strajuind culmile Raraului şi ale Detunatei, batand vadul Dunarii. E atata mareţie, atat accent divin in mandria gestului lui Decebal, incat nu cred ca poate exista inima romaneasca (şi nici nu va exista vreodata) sa nu simta un fior de mare regasire şi biruinţa interioara, de mare bogaţie spirituala, in contemplarea epopeii de la Sarmisegetuza. (http://miscarea.net)
„Cautam, de pilda, un brand de tara care sa ne promoveze in lume: “O eterna si fascinanta Romanie” de care alesii isi amintesc doar in campanii electorale. Un mit “Dracula”, care sa inspaimante Europa, “Fabulospirit” sau de ce nu “Romania, the Land of Chois”, imprumutat de pe la altii. Pe cine ar interesa cetatile dacilor, mamaliga lor de mei sau borsul de urzici, se intreaba autoritatile? Amaratii, desi aveau muntii plini de aur, nu-l prea prelucrau, zic arheologii nostri, care nu au reusit sa descopere mai nimic de luat in seama din acest metal prin cetatile lor. Au facut-o taranii si altii, mai demult, o fac si astazi fara sa ne pese macar. De la daci nu a ramas mare lucru, desi muzeele din Viena sau Budapesta, colectii particulare din intreaga lume sint pline de podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, toate furate din pamantul dacilor. Si ce daca s-au recuperat niste bratari din aur gasite de niste braconieri? Credeti ca sunt adevarate? Nici vorba. Sunt false! Sunt facute din cosoni! E clar! Probele autenticitatii lor sunt masluite, o spun tot ei, specialistii nostri. Si toate acestea, ca sa credem noi ca suntem urmasii unor smecheri, prosti, neimportanti si sarlatani, scursuri fara documente de identitate istorica, despre care nu merita sa se mai stie ceva.” (www.2012en.ro)
Foto http://www.alexmaftei.3x.ro/
Manastirea rupestra Sinca Veche este un vechi lacas de cult ce se afla la Sinca Veche, in cotul format de Muntii Fagaras si Perisani, la 45 de kilometri de Brasov si la 22 de kilometri de Fagaras. Localitatea in sine se afla in centrul tarii la 30 de kilometri nord de Zarnesti, intre Cocoasa Persanilor la nord si podul peste paraul Bungetu la vest.
La Sinca Veche se vine pentru legendele si misterul lacasului de cult sapat in piatra. Acestui lacas i s-a dus vestea de “Templul Ursitelor”, “Manastirea Sapata in Piatra” sau “Templul de la Sinca Veche”, loc de reculegere, de implinire a dorintelor bune, dar si de oaresce fenomene paranormale – dupa parerea unora.
Cunoscut mai mult sub denumirea de “Templul Ursitelor”, locasul de cult din Sinca Veche se banuieste ca are o vechime de aproximativ 7.000 de ani si se presupune ca ar fi apartinut aceleiasi civilizatii care a intemeiat “Templul Alb” din Insula Serpilor.
Sinca Veche apare in acte incepand cu secolul al XII-lea si este cunoscuta, pe langa numeroasele vestigii arheologice inca nevalorificate, gratie istoricului si filologului roman Gheorghe Sincai, a carui famile isi are radacinile aici.
Dat fiind faptul ca Sinca a fost o localitate la granita intre Romania si Imperiul Habsburgic, aceasta a avut o istorie mai napastuita, influentata de comunitatile care s-au perindat in timp pe aici.
Manastirea rupestra nu a putut fi datata cu precizie, versiunea mai des intalnita accepta ca an al aparitiei 1742, moment cand bisericile ortodoxe sunt interzise. Sunt pareri care spun ca manastirea exista de cateva mii de ani, avand origini dacice sau chiar mai inaintate.
In anul 1789 pastorul reformat din Fagaras scria despre manastire: “Manastirea este taiata in intregime in piatra de cariera si deci nu are acoperis. Este sapata cu pricepere, cu o munca uriasa, demna de mirare. Ferestrele sunt taiate lateral, atat de inguste incat calugarii cand slujesc se plimba cu cartile dupa razele soarelui”.
Controversele asupra lacasului sunt legate nu numai de imposibilitatea datarii si a stabilirii originilor sale, a autorilor insemnelor de pe pereti, ci si de arhitectura. Biserica are doua altare, ceea ce ii face pe multi sa sustina ca nu are o origine crestina. Altii sunt de parere ca in timp peretii s-au surpat si au fost unite cele doua biserici, care au existat atunci cand comunitatea de monahi si-a marit numarul.
Istoricii spun ca templul este unic in lume, insa locul este controversat, iar opiniile sunt diverse. A fost folosit ca loc de refugiu si rugaciune de catre calugarii ardeleni haituiti de Maria Tereza in anii 1700, pentru a trece la catolicism. Cu toate acestea, in nici una din incaperi nu exista vreun semn al crucii.
Deci, toata lumea e de acord ca avem de-a face cu ceva unic. Ascunsa privirilor de un palc de padure, descoperi o adevarata biserica subterana. Pangarita si partial distrusa, de-a lungul timpului, din cauza prostiei si a lacomiei.
This slideshow requires JavaScript.
Sinca Veche – Stravechiul complex monahal
Drumul porneste din localitate si te conduce prin pustiu, pana la padurice, de unde mai urci cateva minute. Se ajunge apoi la o cruce mare si simpla, din beton, care indica inceputul drumului pe dealul in care se afla acest asezamant. In aceasta zona vegetatia este mult mai abundenta iar padurea este foarte deasa.
In cele din urma, se ajunge si la ceea ce acum se vede ca un fel de jumatate de umbrela intinsa peste colosul pigmentat cu diferitele straturi de gresie, cafenii sau rosiatice. Trebuie sa te apleci ca sa intri prin tunelul ingust, cat permite prelata montata temporar, dar in subteran te misti in voie, pana la altar.
In prima camera a asezamantului aflam o incapere relativ mare, cu bolta, al carei tavan a fost scobit, astfel incat, razele soarelui sa patrunda si sa lumineze intregul loc. Asemanarea cu o biserica, a carei clopotnita se deschide spre cer, este foarte mare.
Manastirea Sapata in Stanca are astazi un aspect mai trist si asta datorita “stradaniei” vizitatorilor de a scrijeli peretii si de a lasa urma trecerii lor pe acolo prin mult gunoi. Tot vizitatorii s-au ocupat si de modificarea configuratiei, largind deschiderile si ferestrele. Pacea de odinioara este deseori omorata de muzica celor veniti la gratar in zona.
Turla bisericii a fost ridicata din interior, in gresia moale, iar varful e ca un fel de fereastra, de unde o raza de lumina razbate exact in altar. Turnul interior, pe unde intra lumina zilei, este inalt de 10 metri si seamana cu o turla fara acoperis. Traditia populara spune ca pe acolo coboara energiile si ca dedesubt, in pamant, ar exista un tunel de comunicare pana la Cetatea Rasnovului.
Locasul de cult este compus din incaperi de cult si altare cu sculpturi ciudate. Aici au fost sapate noua incaperi, unite intre ele prin galerii. Cateva incaperi s-au surpat cu mult timp in urma, dar nu numai din cauza ploilor care au sapat in stanca, ci mai ales dupa ce tot felul de indivizi au spulberat pereti intregi, in cautarea unor ipotetice comori.
Chiar prin comuna Sinca Veche umbla si azi vorba despre activisti de partid care au folosit secera si ciocanul in speranta unei lovituri de pe urma aurului dacic. Acestor vandalisme se adauga si multimea de scrijelituri ramase de pe urma turistilor, de genul “Mimi plus Titi egal love”, din cauza carora au fost distruse adevarate icoane “desenate” in roca.
A doua incapare, de dimensiuni mai mici, adaposteste si altarul acestui lacas. Simbolul asemanator lui Yin-Yang (o clepsidra) precum si Steaua lui David dau de gandit arheologilor si celor care studiaza istoricul locului.
Din intregul complex, doar in altar au supravietuit aceste doua urme ale trecutului. Mai sunt si unele semne despre care unii sustin ca ar insemna Iahve. Preotul de la Sinca Veche spune ca aceste insemne nu au mai mult de cateva decenii, dar ca atunci cand a intrat in slujba aici (acum mai bine de 30 de ani) aceste simboluri existau deja.
Sinca Veche – Vatra a multor traditii
Dupa parerea unora, aici au avut loc si fenomenele paranormale, viziuni si vise premonitorii. Aceste, spre intarirea misterului, sunt dublate de aparitia pe pelicula fotografica a unor sfere albe, invizibile in momentul fotografierii.
Dealul Plesu, pe care este construit Templul Ursitelor este locul unde tinerii din zona arunca, din cele mai vechi timpuri, o roata pe care leaga paie carora le dau foc. Localnicii au credinta ca astfel isi vor afla ursita si se vor casatori pana la sfarsitul anului. Traditia se respecta de trei ori pe an, de Sfantul Gheorghe, la Lasata Secului, inainte de Pasti si la Schimbarea la Fata a Domnului.
Localnicii vorbesc despre “Templul ursitelor”, pentru ca in acest loc s-ar implini dorintele celor care vin sa se roage. Mai era si alta credinta, pastrata si azi, dar in mica masura, insa urmata cu strasnicie in vremuri imemoriale.
Oamenii din zona erau convinsi de puterea extraordinara care se ascunde sub piatra, asa ca intrau in galerii si lasau acolo icoane, haine, apa si mancare. Credeau ca lucrurile acelea se incarca astfel cu o energie deosebita, pentru ca apoi veneau, recuperau totul si consumau mancarea, purtand si hainele, iar icoanele erau duse acasa, in speranta ca vor transfera macar o mica parte din “sufletul” pamantului in caminul si in viata lor.
Sinca Veche – Starea actuala
Mai sus de complexul locasului rupestru s-a infiintat si o manastire in cinstea Sfantului Nectarie Taumaturgul. In privinta vechiului lacas, acesta este clasificat drept un monument de categorie A, in limbaj birocratic, ceea ce inseamna ca e de interes national, asa cum e trecut pe lista monumentelor istorice din tara asta.
Maria Bagiu – Marino, conform pseudonimului literar – a lucrat ca medic epidemiolog, la Brasov, iar in 2004 a iesit la pensie. In acelasi an ea a pus si bazele Fundatiei Ortodox-Culturale “Maica Sfanta – Bucuria Neasteptata”.
Ea a descoperit grota inecata in vegetatia scapata de sub control, prin care stapani erau doar serpii. A reusit sa atraga in scurt timp de partea ei autoritatile locale, facand un parteneriat de pe urma caruia Primaria Sinca Veche i-a concesionat pamantul considerat sacru, in timp ce Consiliul Judetean Brasov a refacut drumul din comuna pana la biserica rupestra. La acestea se adauga un studiu geotehnic si geofizic asupra locului, intocmit in 2005.
Nu trebuie uitat proiectul de construire a “umbrelei” care va apara locul impotriva intemperiilor, realizat de Serban Sturdza, presedintele Ordinului Arhitectilor din Romania. Specialistii vor sa aplice o solutie tehnica ingenioasa, asa incat peisajul sa nu fie modificat. Se va incepe cu inlaturarea stratului de roca de la suprafata, care e deja alterat din cauza infiltratiilor, iar in locul sau va fi montat un amestec de argila si bentonita, armat cu geogrila, iar deasupra va fi asternuta o “patura” vegetala, “acoperisul” urmand sa stea pe o structura din lemn de cateva sute de metri patrati.
Sinca Veche – Moastele Sfantului Ierarh Nectarie Taumaturgul
Mai sus de acest stravechi locas de cult se afla o manastire de calugari ce poarta hramul Sfantului Ierarh Nectarie Taumaturgul. Paraclisul in care se savarsesc slujbele pastreaza cu cinste si o particica din Moastele Sfantului Nectarie.
Monahii sunt foarte primitori, iar slujbele se fac in mod regulat, spre o continua rugaciune. Staretul, care primeste cu multa bucurie pe tot omul, sta la cuvant de invatatura, fara graba, cu tot cel ce are nevoie de sfat.
Aici se gaseste si un frumos pangar, cu obiecte de calitate si foarte frumos lucrate. De asemenea, la miruit, parintele slujitor ofera inchinatorilor si o bucatica de vata imbibata cu mir de la Moastele Sfantului Nectarie.
Sinca Veche este un loc de liniste si rugaciune. Natura este darnica, iar monahii iubitori.
Legenda spune ca Dochia, fiica lui Decebal, a ales drept loc de refugiu din calea romanilor Ceahlaul in care salasuia zeul Zamolxis. Impresurata de ostile imparatului Traian, ea s-a rugat divinitatii si s-a prefacut in stana de piatra. Stanca Dochiei strajuieste si astazi masivul, fiind considerata de unii cercetatori ca fiind o creatie a mainii omenesti, asemeni Sfinxului.
Martial povesteste despre „muntele cel faimos din tara hyperboreenilor (identificati a fi stramosii nostri daci –n.r.) unde zeii olimpici se legasera cu juramant in fata altarului cel mare sa lupte contra gigantilor”. Acelasi autor grec mai pomeneste si o legenda care circula si azi printre localnicii de la poalele Ceahlaului si care istoriseste ca plaiurile acestuia au fost locuite candva „de un neam de uriasi, grozav de inalti si de tari, care au fost in cele din urma infranti de urgia cereasca”. Cercetarile arata ca, poate deloc intamplator, aici s-a facut reala tranzitie intre religia pagana si crestinismul de la noi, pe Ceahlau fiind ridicate unele din primele altare crestine din tara noastra.
Si tot aici pe Ceahlau se petrec an de an, cu regularitate, doua fenomene optice inexplixabile. In prima decada a lunii august, sub lumina rasaritului de soare, umbrele varfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste o ora si jumatate, o holograma naturala imensa, avand forma unei piramide perfecte. Din acest motiv, fenomenul a fost denumit Umbra Piramidei. Tot in aceeasi perioada a anului si tot la rasaritul soarelui, deasupra varfului Toaca se produce un fenomen optic care dureaza doar cateva minute si pe care localnicii l-au numit, inca din vechime, Calea Cerului. Practic, deasupra muntelui se formeaza un stalp de o luminozitate intensa si stranie, care se pierde in imensitatea cerului si care este marginit pe laturi de doua benzi intunecate. Unii cercetatori ai respectivelor fenomene sunt de parere ca acestea se datoreaza faptului ca prin Ceahlau, respectiv prin varful Toaca, trece una din axele energetice ale globului pamantesc. Oare de aceasta Sarbatoarea Muntelui Ceahlau este din vremuri stravechi aleasa sa fie in aceasta perioada de formare a Piramidei si a Caii cerului?
This slideshow requires JavaScript.
Varful Toaca reprezinta el insusi un mister. Acesta are aspectul unei piramide cu baza patrata, figura considerata a se forma extrem de rar in mod natural. Masuratorile efectuate de specialisti au aratat ca laturile bazei au exact dublul lungimii piramidei lui Keops, din Egipt, iar unghiul pantelor este cu doar 10 grade mai mare decat cel al aceleiasi piramide. Printre vestigiile scoase la iveala apartinind celebrei culturi Cucuteni, datand din perioada anilor 4.500 inainte de Hristos s-au gasit nenumarate obiecte din ceramica, ce aveau imprimate proiectii in plan ale unor piramide cu baza patrata si cu diagonalele perfect trasate, ceea ce i-a dus pe unii cercetatori cu gindul la piramida din Ceahlau- Vf. Toaca.
Mai multe pe http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_piramida-holografica-din-ceahlau–intre-mister-si-lectie-de-sinceritate_id_2807.html
Continuind seria directiilor posibile ale cautarii de identitate, ma gindesc sa fac referire si la o serie de monumente SIMBOL pentru Romania, dar necunoscute romanilor, iar strainilor cu atit mai mult.
Cind viziteaza Romania straini au de obici genul de reactie: Romania este fantastic de frumoasa, dar prost semnalizata si intretinuta. Ei vin cu hartile lor foarte documentate si, nu odata, ramin surprinsi sa vada monumente UNESCO sau de patrimoniu lasate la voia sortii. E grav ce se intimpla, dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre ce ar fi de vizitat la noi, ma refer aici la acele monumente sau locuri care atesta o vechime a noastra pe aceste melaguri poate cu mult mai mare decit se pot lauda alti europeni mai vestici.
Cucuteni
This slideshow requires JavaScript.
Cultura Cucuteni, una dintre cele mai vechi civilizații din Europa, și-a primit numele dupa satul cu același nume din apropierea Iașiului, unde in anul 1884 s-au descoperit primele vestigii. Cultura Cucuteni a precedat cu cateva sute de ani toate așezarile umane din Sumer și Egiptul Antic. Cultura Cucuteni se intindea pe o suprafața de 350 000 kilometri patrați, pe teritoriul actual al Romaniei, Republicii Moldova și Ucrainei.
Cultura Cucuteni era raspandita in Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia și se caracteriza printr-o ceramica de foarte buna calitate, bogat și variat pictata.
Ceramica din cultura Cucuteni este unica in Europa, gasindu-se unele asemanari, destul de pregnante, doar intre ceramica Cucuteni și o ceramica dintr-o cultura neolitica din China. Intre cele doua culturi este o distanța de timp foarte mare, cea din China aparand dupa circa un mileniu fața de cea de la Cucuteni.
Pe ceramica Cucuteni predomina decorul in spirala, cu numeroase variante și combinații. S-au gasit și figuri feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice. Productiile lor artistice erau dominate de linii repetate, cercuri si spirale care creau un efect de iluzie optica pe vasele care erau impodobite in acest mod unic.
Nici una dintre statuetele antropomorfice descoperite nu prezinta trasaturi grotesti sau furioase. Rarele statuete masculine au fetele acoperite de masti, in timp ce statuetele feminine sunt au picioare lungi si zvelte, sunt gratioase, fara masti si prezinta tatuaje pe corp.
Nu exista statuete cu sclavi inlantuiti sau figurine sacrificate, un semn clar al unei civilizatii egalitariene si pacifiste, conform opiniilor istoricilor.
Populația aparținand culturii Cucuteni avea o organizare protourbana, cu locuințe mari, cu vetre interioare. Aveau ca ocupație vanatoarea, agricultura și meșteșuguri casnice, cum ar fi: țesut, olarit, confecționare de unelte.
In locuințele ce fac parte din cultura Cucuteni au fost intalnite cateva cazuri unde, in podeaua locuințelor, au fost descoperite oase umane, o posibila marturie a faptului ca oamenii se ingropau la temelia caselor, in mod ritualic. Acest lucru pare sa fie susținut și de lipsa necropolelor. Conform descoperirilor, oamenii culturii Cucuteni au fost primii care traiau organizati in asezari mari. Aceste proto-orase de Cucuteni erau alcatuite din cladiri aranjate in cercuri concentrice. Aşezarile lor erau compuse din sute şi chiar mii de case. Casele aveau etaj. Putem compara aceasta civilizaţie cu epoca marilor piramide egiptene. De fapt, e vorba de aceeaşi perioada. Sigur, condiţiile climaterice de la noi n-au permis ca aceasta cultura sa evolueze la nivelul Egiptului, dar daca analizam doar ceramica din acele timpuri, ne putem da seama ca aveau acest potenţial. In Egipt, Nilul aducea in fiecare an namol imbogaţit cu fosfate şi egiptenii nu imbogaţeau adaugator pamantul an de an ca sa obţina o roada bogata, ei il zgariau doar şi aruncau seminţele acolo. Aici situaţia era cu totul altfel şi tripolienii erau nevoiţi mereu sa-şi schimbe locul de staţionare, pentru ca, utilizat timp de 50,100 de ani, pamantul nu mai dadea roade. Tripolienii işi ardeau locuinţele inainte de plecare. Majoritatea locuinţelor gasite de arheologi sunt arse, era şi un ritual, ei purificau locul şi se stramutau in alt loc, unde luau totul de la inceput: construiau case, fortificaţii, temple etc. Deşi vasele dateaza de peste 6000 ani, culorile s-au pastrat intacte.
„Acesta este marele mister al ceramicii de Cucuteni. Privind-o, ea emana o magie care iţi linişteşte ochiul, dar, totodata, ridica atatea semne de intrebare: ce simbolizeaza aceste ornamente, spirale, vartejuri, forme ale vasului? Este foarte greu sa reconstituim şi sa inţelegem mentalitatea celui care confecţiona ceramica: ce dorea el sa transmita, care era gandirea artistului din perioada Cucuteni-Tripolie? Este o ceramica deosebita ca şi structura morfologica, ca şi forma. Avem aici vase in forma de binoclu, dar şi trinoclu, dar acestea nu sunt vase utilitare. Şi atunci apare intrebarea: care era funcţia lor?” Erau obiecte de decor? Obiecte care puteau fi contemplate in locuinţe sau obiecte ritualice? Este foarte greu sa gaseşti un raspuns la aceasta intrebare.
Specialiștii vorbesc despre un cult al zeiței-mama, dovada fiind statuetele antropomorfe descoperite. Populația Cucuteni practica și diferite culte solare evidențiate mai ales prin pictura.
Culorile predominante pe ceramica Cucuteni sunt roșul, albul și negrul, cu unele variații in funcție de temperatura la care a fost ars vasul respectiv. Ca forma, vasele difera de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor.
“The New York Times”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat, la data de 30 noiembrie 2009 in sectiunea Science un articol despre expoziţia “A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”, articol semnat de John Noble Wilford.
Expozitia a fost gazduita de catre Institute for the Study of the Ancient World de la Universitatea din New York.
Expozitia a gazduit, prin altele, exponate de o valoare inestimabila apartinand culturii Cucuteni, care atesta faptul ca civilizatia a inceput la poalele Muntilor Carpati, cu mult inaintea civilizatiei grecesti sau a celei romane. “Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta.
Spre deosebire de lumea ştiinţifica europeana, care are inca mari rezerve in acceptarea importanţei ştiinţifice, dar şi istorice a tuturor acestor culturi stravechi, savanţii americani nu au nici un fel de problema sa recunoasca poziţia lor unica in istoria civilizaţiei.
Dr Anthony, profesor de antropologie la Hartwick College din Oneonta, New York, şi autor al volumului “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World” este şi curatorul invitat al acestei expoziţii. In acest context, savantul american a declarat: “La apogeu, in jurul anului 4500 i.H., Vechea Europa era unul dintre locurile cele mai rafinate şi avansate din punct de vedere tehnologic din lume şi prezenta multe din semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei”.
Comentarii recente